Reactii la nasterea prematura

Nasterea prematura R

De atât de multe ori când vorbesc cu părinţii aud despre în vocile şi în întrebările lor o profundă dezorientare. La început nedumerirea lor pare să fie reflectarea încercărilor lor de a-şi găsi drumul în noile circumstanţe. În fond, atunci când ai un prematur eşti brusc aruncat într-o lume încurcată şi copleşitoare – devii dezorientat. Eşti invadat de sentimente şi înecat în informaţii.

Pe măsură ce ăţi găseşti drumul în acest loc necunoscut şi înfricoşător, confuzia ta începe să scadă. Şi totuşi, dacă ăţi rămâne un vag sentiment de greutate (şi uneori deloc vag acest sentiment), de ceva diferit în legătură cu tine însuţi, nu eşti singur.

Părinţii se pot îngrijora după un an, după doi ani, după 10 sau 20 de ani în legătură cu faptul că nu au reuşit să „depăşească” traumele şi pierderile asociate naşterii unui prematur. Părinţii pot simţi că devin mai vigilenţi. Deseori se trezesc foarte înfricoşaţi că ceva îngrozitor i se va întâmpla copilului lor. Amintirile revin în cele mai neşateptate locuri. La fe, şi lacrimile, fără nici o avertizare. Părinţii se întreabă în secret dacă nu cumva au sindrom de stress posttraumatic sau dacă nu cumva nu au reuşit să depăşească „stadiile de durere în mod corect”. Îşi imaginează că naşterea prematură a stricat definitiv ceva în interiorul lor. Pe scurt, se tem că ceva e clar în neregulă cu ei.

Apreciem cu toţii (ca societate) schimbările monumentale care u apărut în timpul sarcinii şi după naştere în ultimii ani. Acum, în loc să încurajăm în principal părinţii să înveţe despre modificările biologice prin care urmează să treacă vorbim şi despre transformările emoţionale şi sociale prin care trec părinţii după naşterea unui copil.

Părinţii care au sarcini şi naşteri la termen necomplicate au în jurul lor, la naştere, o comunitate de oaeni. Din ce în ce mai mult, părinţii constată că ceea ce simt este perceput şi validat de ceilalţi. Părinţii nou-născuţilor născuţi la termen spun chicotind „Nu voi mai fi niciodată la fel” în timp ce majoritatea celorlalţi chiar ştiu ce înseamnă acest lucru. Nici unul din noi nu va mai fi la fel dar, de cele mai multe ori, nu suntem chiar siguri dacă cineva ştie ce semnificaţie are această afirmaţie. Călătoria lângă un prematur este altceva. Transformarea noastră ia o cale uimitoare – probabil o cale mai lungă sau una cu mai multe cotituri şi întoarceri. Noi suntem diferiţi acum. Şi neliniştea pe care o simţim, cred, vine în parte din lupta noastră pentru a înţelege cine suntem noi acum, cum să ne încadrăm înapoi în lumea în care locuiam şi cum vrem să mergem mai departe.

De atât de multe ori părinii vorbesc despre felul în care copiii lor îi uimesc. Şi asta indiferent dacă premăturelul tău a supravieţuit – poate e felul în care se mişca cu putere în interiorul tău dar apoi nu a mai avut şansa să o facă şi după naştere, felul în care ţi-ai văzut copilul luptând cu toate ca să supravieţuiască dar nu a reuşit sau felul în care piticul a luptat, a supravieţuit, a venit acasă şi acum e mare, creşte.

„Sunt atât de puternici!, spun părinţii. „Sunt aşa nişte supravieţuitori, nişte luptători!”. Pun pariu că fiecare din voi aţi trecut, la un moment dat prin ceva ce nu v-aţi fi imaginat că veţi supravieţui şi totuşi aţi reuşit. Repaus total la pat? Sulfat de magneziu? Jonglat cu nevoile copiilor mai mari şi ale celor nenăscuţi? Împărţirea timpului între cererile imperative de la serviciu, şcoală, casă, soţ şi copilul neajutorat din terapia intensivă neonatală? Cunoscându-ţi şi iubindu-ţi micuţul copil, dorind să fii în locul celor din jurul lui, luând decizii de neînţeles, dorind cu adevărat şi sperând în timp ce trăieşti fără să ştii.

Ţi-ai dat vreodată şansa de a te uita înapoi la acele momente şi la timpul trecut de atunci ca să te poţi minuna de tine însăţi? Ăţi poţi aminti cine erai înainte de această sarcină, înainte de acest copil? Stai un minut şi gândeşte-te la lucrurile pe care le-ai învăţat despre tine. Reflectează un moment la lucrurile pe care le ştii acum, la lucrurile care au transformat persoana care erai în cea care eşti astăzi. Sunt sigură că toate puteţi detalia paşii, mici sau mari, pe care premătureii voştri i-au făcut pe drumul dezvoltării lor – dar ţi-ai dat vreodată timp să apreciezi cu adevărat metamorfoza ta proprie?

Unele din noi simţim că vom fi rănite mult timp. Tot timpul vigilente, aşteptăm să apară altceva, şi apoi altceva şi iarăşi şi iarăşi. Altele pot să se simtă mai puternice acum dar totuşi altfel decât până acum. Şi nu este pentru că sunteţi părintele acestui nou copil ci datorită modului în care aţi ajuns aici. Vedeţi ceva profund schimbat. Ştiţi lucruri pe care nu le ştiaţi până acum şi multe lucruri pe care mulţi părinţi nu le ştiu încă. Este pentru că iubim foarte profund atunci când luptăm foarte mult pentru ceva sau cineva. Vrem ca piticii noştri să treacă cu bine. Vrem să-i cruţăm de orice suferinţă. Vrem să poată beneficia de orice şansă pentru a le fi bine. Ca părinte facem trebuie să facem faţă realităţii – nu putem totdeauna să fim pavăză pentru copiii noştri. Nu putem avea întotdeauna control şi nu facem întotdeauna lucrurile bine. E înfiorător. Şi te înfurie. Şi este şi foarte trist. Majoritatea părinţilor căştigă în această bătălie experienţă pentru o viaţă întreagă. Părinţii premătureilor se află în poziţia unică de a face faţă realităţii mult, mult mai devreme.

Şi astfel trebuie să ne ne dăm seama cum să mergem mai departe purtând cu noi aceste pierderi incredibile şi aceste cunoştinţe noi. E genul de lucruri care te poate paraliza – şi, deseori chiar te paralizează, la început. Şi apoi începem încet să gândim din nou, să mergem din nou şi să avem încredere din nou. Nu este începutul despre care toată lumea crede că este bun sau perfect sau de genul „totul va fi bine”. Dar începi să îţi aminteşti felurile în care lucrurile „sunt bine” şi să ai încredere în puterile tale nu doar de a supravieţui ci de a găsi un sens în toate acestea. Poate că începi să înţelegi unele din limitele cărora copilul tău trebuie să le facă faţă. Poate cauţi căi de a ajuta şi pe alţii aflaţi în situaţia ta. Poate chiar începi să găseşti şi ceea ce e bun în această călătorie.

Un lucru e sigur. Nu vei mai fi nicidată la fel. Dar aş vrea să îţi sugerez că această călătorie ne va lăsa pe toţi mai înţelepţi, mai puternici, mai tandri şi mai umani. Şi este lecţia pe care noi o învăţăm şi pe care trebuie să o predăm copiilor noştri.

Îmi pot aminti din acele săptămâni lungi ale spitalizării mele şi din timpul primelor săpătmâni de după naşterea fetelor mele – lupta cu faptul că, în decursul unei ore, am trecut de la a fi profesor, spraveghetor, terapeut la o persoană neajutorată, legată la o linie de perfuzie şi la un monitor, eram complet dezorientată. Pe deasupra şi dincolo de şoc, identitatea mea, cine eram era agăţat de profesia mea, de încrederea mea în capacitatea mea de a înţelege, de a tolera ambiguitatea (da, credeam că eram foarte bună la tolerarea ambguităţii) şi de a coopera. Şi iată că zăceam acolo, într-un pat de spital, mai înfricoşată decât fusesem vreodată în întreaga mea viaţă. Îmi aduc aminte că eram furioasă pe doctori că nu mă tratau ca pe o colegă. Îmi aduc aminte că eram frustrată că ei nu voiau (sau nu puteau) să îmi răspundă la întrebările fără de sfârşit. Îmi aduc aminte că am avut nişte momente teribile încercând să îmi dau seama unde să îl pun pe „dr. Stein” când Mara zăcea într-un pat de spital, îngrozită de riscul de a-şi pierde copiii.

Dar ceva interesant a început să se întâmple. Sentimentele mele amestecate legate de naşterea acestor copii au început să dispară. Îngrijorările mele legate de faptul că voi fi sau nu o mamă bună, dacă mă voi putea separa de ele (toate grijile tipice ale celor care sunt părinţi pentru prima dată, ştiu, cu toate acestea intense) au început să pălească. Într-una din nopţile de teroare, în timp ce mă rugam ca motivul pentru care nu puteam respira să fie un embolism pulmonar (asta ar fi putut trata, nu?, aş putea suporta) şi nu o temută infecţie uterină (care ar fi însemnat că trebuie să grăbească naşterea gemenilor pentru a le da o şansă la supravieţuire) am realizat că nu puteam să fac nimic pentru a-i proteja pe aceşti copii. Era ca şi cum o nouă parte din mine s-ar fi născut, eu ca „mamă”.

De îndată ce gemenele s-au născut, primele lor săptămâni sunt în ceaţă pentru mine. Acea „dr. Stein” foarte competentă anterior nu era de găsit nicăieri. Femeia care suspina stând lângă radiantele lor termice, dorindu-şi să poată respira în locul copiilor ei nu îmi era cunoascută.

Transformarea mea graduală din vechiul meu „eu”, în timpul spitalizării, părea completă. Mi-ar fi fost tare greu să îmi imaginez că voi mai fi vreodată cum am fost. Şi apoi ceva suprinzător a început să se întâmple. Am început să mă „trezesc”. Dar persoana care s-a trezit nu era cea care a adormit. Două experienţe (câte una cu fiecare din noile mele fiice) au deschis uşa pentru contopirea a vechiului „eu”, nu chiar aşa cum am fost, cu noua „eu”, nu chiar complet formată.

Primul semn adevărat că acest lucru a început să se întâmple a apărut într-o zi în care gemenele aveau cam 10 zile. Layla avea un cateter ombilical din cauza căruia nu puteam să o ţinem în braţe. Pe măsură ce zilele treceau am început să mă îngrijorez (îmi spuneam eu în calitate de psiholog de copii) că nu voi putea să o ţin în braţe niciodată. Asistentele m-au descurajat, mi-au spus că de fiecare dată când o atingeam ea se desatura. Dar am persistat, majoritatea atingerilor asistentelor erau de necesitate şi o deranjau. Avea nevoie de mama ei să o ţină în braţe. Unde e mama ei? Mă simţeam detaşată dar o parte din mine presa mai departe, insista. În fine, au scos cateterul, m-au aşezat pe un scaun şi mi-au pus.o pe Layla în braţe. Amândouă am inspirat adânc. Ea s-a cuibărit la pieptul meu şi am văzut cum saturaţie ei a început să crească. Mi-a fost greu să nu fiu îngâmfată.

Următorul semn a apărut atunci când fetele aveau trei săptămâni. Stabile cu o cantitate mică de oxigen, Gavriella a început să se desatureze uşor dar frecvent, regulat. Am devebit tot mai anxioasă. Simţeam un bolovan în stomac. Voiam să ştiu ce e în neregulă. Toată lumea părea nonşalantă „e o chestie legată de prematuritate”, spuneau ei. Dar nu era destul pentru mine. Aşa că, pentru prima dată, am forţat. Am cerut să fie chemat medicul primar. După câteva momente de confuzie, medicul prezent a cerut o radiografie toracică. Am părăsit spitalul pe durata schimbului de tură şi apoi am revenit şi m-au informat că Gav are un pic de edem pulmonar. „Ştiu”, am spus eu.

Rezidenta noastră, proaspătă mămică şi ea, a venit la mine şi mi-a spus „Eşti mamă, ştii lucrurile astea”. Iniţial, am respins această idee. „Sunt medic!”, am zis. „Ştiu cum se pune un diagnostic dar nu am toate elementele medicale pentru a pune un diagnostic aici!”. În acel moment nu puteam accepta că ceea ce ştiam şi simţeam era parte din mine şi era adevărat şi nu făcea parte din partea pur profesională a eu-lui meu. Nu puteam crede că în interiorul meu exista deja o mamă competentă. Şi nu puteam crede că, cu devărat, bolovanul pe care îl simţeam în stomacul meu când priveam monitorul Gavriellei avea ceva de-a face cu competenţa de mamă, cu relevanţa cuvântului „mamă”. Ceea ce realizez acum, privind înapoi este că aceştia au fost primii mici paşi spre integrarea a ceea ce fusesem cu ceea ce sunt acum. Înainte eram un profesionist. Şi acum sunt un profesionist dar acum sunt mamă. Şi nu sunt orice fel de mamă, sunt o mamă care a mers pe drumul său şi continuă să spuravieţuiască în marea majoritate a zilelor!

Luaţi-vă un răgaz şi găndiţi-vă la felul în care eraţi, le felul în care erau lucrurile înainte. Gândiţi-vă mai mult la ceea ce v-a adus această experienţă. Călătoria continuă. Calea pe care sunteţi nu va fi niciodată aşa cum aţi crezut că va fi atunci când aţi aflat prima dată că veţi fi părinte. Părintele pe care vi l-aţi imaginat că veţi fi este foarte probabil diferit de cel care sunteţi acum. Dar aceste diferenţe nu înseamnă că sunteţi rănită. Nu înseamnă că nu v-aţi „revenit” după naşterea prematură. Ceea ce înseamnă că voi v-aţi transformat. Şi este exact aşa cum ar trebui să fie.”

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *